PSALMUL 21

1. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai parasit? Departe sunt de mantuirea mea cuvintele greselilor mele.
2. Dumnezeul meu, striga-voi ziua si nu vei auzi, si noaptea si nu Te vei gandi la mine.
3. Iar Tu intru cele sfinte locuiesti, lauda lui Israel.
4. In Tine au nadajduit parintii nostri, nadajduit-au in Tine si i-ai izbavit pe ei.
5. Catre Tine au strigat si s-au mantuit, in Tine au nadajduit si nu s-au rusinat.
6. Iar eu sunt vierme si nu om, ocara oamenilor si defaimarea poporului.
7. Toti cei ce m-au vazut m-au batjocorit, grait-au cu buzele, clatinat-au capul zicand:
8. "Nadajduit-a spre Domnul, izbaveasca-l pe el, mantuiasca-l pe el, ca-l voieste pe el".
9. Ca Tu esti Cel ce m-ai scos din pantece, nadejdea mea, de la sanul maicii mele.
10. Spre Tine m-am aruncat de la nastere, din pantecele maicii mele Dumnezeul meu esti Tu.
11. Nu Te departa de la mine, ca necazul este aproape, si nu este cine sa-mi ajute.
12. Inconjuratu-m-au vitei multi, tauri grasi m-au impresurat.
13. Deschis-au asupra mea gura lor, ca un leu ce rapeste si racneste.
14. Ca apa m-am varsat si s-au risipit toate oasele mele.
15. Facutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeste in mijlocul pantecelui meu.
16. Uscatu-s-a ca un vas de lut taria mea, si limba mea s-a lipit de cerul gurii mele si in tarana mortii m-ai coborat.
17. Ca m-au inconjurat caini multi, adunarea celor vicleni m-a impresurat.
18. Strapuns-au mainile mele si picioarele mele.
19. Numarat-au toate oasele mele, iar ei priveau si se uitau la mine.
20. Impartit-au hainele mele lorusi si pentru camasa mea au aruncat sorti.
21. Iar Tu, Doamne, nu departa ajutorul Tau de la mine, spre sprijinul meu ia aminte.
22. Izbaveste de sabie sufletul meu si din gheara cainelui viata mea.
23. Izbaveste-ma din gura leului si din coarnele taurilor smerenia mea.
24. Spune-voi numele Tau fratilor mei; in mijlocul adunarii Te voi lauda, zicand:
25. Cei ce va temeti de Domnul, laudati-L pe El, toata semintia lui Iacob slaviti-L pe El!
26. Sa se teama de Dansul toata semintia lui Israel.
27. Ca n-a defaimat, nici n-a lepadat ruga saracului,
28. Nici n-a intors fala Lui de la mine si cand am strigat catre Dansul, m-a auzit.
29. De la Tine este lauda mea in adunare mare, rugaciunile mele le voi face inaintea celor ce se tem de El.
30. Manca-vor saracii si se vor satura si vor lauda pe Domnul, iar cei ce-L cauta pe Dansul vii vor fi inimile lor in veacul veacului.
31. Isi vor aduce aminte si se vor intoarce la Domnul toate marginile pamantului.
32. Si se vor inchina inaintea Lui toate semintiile neamurilor.
33. Ca a Domnului este imparatia si El stapaneste peste neamuri.
34. Mancat-au si s-au inchinat toti grasii pamantului, inaintea Lui vor cadea toti cei ce se coboara in pamant.
35. Si sufletul meu in El viaza, si semintia mea va sluji Lui.
36. Se va vesti Domnului neamul ce va sa vina. Si vor vesti dreptatea Lui poporului ce se va naste si ce a facut Domnul.

TÎLCUIREA PSALMULUI 21
Întru sfîrşit, pentru sprijinirea de dimineaţă, Psalmul lui David.
Psalmul acesta mai-nainte vesteşte Patimile Stăpînului Hristos, şi Învierea, şi chemarea neamurilor şi mîntuirea lumii. Deasupra-scrierea aceasta arată. „Zice: «întru sfîrşit, pentru sprijinirea de dimineaţă». Acel «întru sfîrşit» este pus ca să înţelegi «iconomia ce s-a făcut de Dînsul la sfîrşitul veacurilor»”. Iar „sprijinire de dimineaţă” este arătarea Mîntuitorului nostru, Cel ce a strălucit ca o dimineaţă celor ce şedeau întru întuneric. Căci Stăpînul Hristos este Lumină adevărată şi a săvîrşit dimineaţa care a risipit întunericul şi „negura diavolească, pentru că «răutatea», în multe locuri ale Scripturii, se înţelege în loc de «întuneric», cu ghicitură. Iar oarecare numeşte «sprijinire de dimineaţă» vremea Învierii Mîntuitorului.” Deci pentru Dînsul s-a zis Psalmul, căci se cuvine a crede mai mult Sfinţiţilor Apostoli şi Mîntuitorului Însuşi, Celui ce a pricinuit arătat înainte-cuvîntarea Psalmului, decît celor ce se apucă a-l tîlcui rău.
Dumnezeule, Dumnezeul Meu, ia aminte spre Mine, pentru ce M-ai lăsat?

Stăpînul a slobozit acest glas şi pe Cruce, fiind pironit, folosind însăşi limba Evreilor: „Ili, ili, lema sabahtani?” Aşadar cum este cu putinţă să facă ei neadevărată mărturia Adevărului Însuşi? Iar că „S-a lăsat“, zice fiindcă a suferit moartea, care luase stăpînirea asupra celor păcătoşi, măcar că nu s-a făcut de Dînsul nici un păcat. Deci nu numeşte „lăsare” despărţirea Dumnezeirii celei unite - după cum au socotit oarecari - ci slobozirea ce s-a făcut patimii. Pentru că Dumnezeirea era de faţă şi cînd pătimea Chipul robului şi L-a slobozit să pătimească, măiestrind mîntuire la toată firea omenească. Ea însă nu primea patimă întru Sine, căci cum era cu putinţă să pătimească firea cea fără de patimă? Ci Stăpînul Hristos le zice pe acestea ca un om şi - de vreme ce întru cele aduse asupră-I El era pîrgă a firii omeneşti - vorbeşte pentru toată firea.
2 Departe de mîntuirea Mea sînt cuvintele greşelilor Mele.
Se cuvine a şti că nici unul din ceilalţi tălmăcitori nu a pomenit „greşelile”, ci Achila zice: „răcnirea Mea”, Simmah: „tînguirile Mele”, iar Teodotion: „strigarea Mea”. Dar, ca să nu fim în bănuială că i-am trecut cu vederea pe ceilalţi tălmăcitori şi că dintru aflare a minţii îi mustrăm pe cei ce au tîlcuit într-alt fel Psalmul acesta, vom folosi tălmăcirea Celor 70. Luînd aminte la acest stih, şi aceia au zis că Psalmul nu se potriveşte la Domnul, căci „cum era cu putinţă să zică Cel ce nu a păcătuit: «departe de mîntuirea Mea sînt cuvintele greşelilor Mele»?” Deci ascultă-l strigînd pe marele Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Şi pe dumnezeiescul Pavel: „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, pentru noi păcat L-a făcut, ca noi să ne facem dreptate printr-Însul.” Şi iarăşi: „Hristos pe noi ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu-Se, pentru noi, blestem.” Deci - precum a luat asupră-Şi păcatul nostru, fiind izvor al dreptăţii; şi a luat blestemul ce zăcea asupra noastră, fiind noian al blagosloveniei; şi a răbdat Crucea, defăimînd ruşinea - tot aşa a rostit şi cuvintele cele pentru noi. Că - dacă S-a vîrît, cu voia, sub pedeapsa hotărîtă nouă, căci „pedeapsa păcii noastre este peste Dînsul”, după cum zice Proorocul - apoi cu mult mai vîrtos şi mai bine a rostit cuvintele cele pentru noi în locul nostru, şi strigă: „Departe de mîntuirea Mea sînt cuvintele greşelilor Mele.” Să nu cauţi - zice - la greşelile firii, ci dă-i mîntuire pentru Patimile Mele. Şi, de vreme ce a iconomisit patima după omenire , în vremea Patimilor S-a rugat de multe ori, zicînd: „Părinte, de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine!” Şi, mîhnindu-Se, zicea: „Întristat este sufletul Meu pînă la moarte.” Deci, după cuviinţă, şi Psalmul de faţă le-a zis pe acestea, mai-nainte vestindu-le.
3 Dumnezeul Meu, striga-voi ziua către Tine, şi nu vei auzi; şi noaptea, şi nu spre nepricepere Mie.
Ori, după ceilalţi: „Şi noaptea, şi nu cu tăcere.” Zice: Necurmat strigînd Eu noaptea şi ziua şi nesuferind a tăcea, nu ai auzit şi M-ai dat la Patimă, dar cu toate acestea ştiu taina iconomiei. Că aceasta a arătat „nu spre nepricepere Mie”, adică: Am înţeles că nu în zadar ai întîrziat darea cererii, ci iconomisind din Patimă un lucru mare şi mîntuitor.
4 Iar Tu în cel sfînt locuieşti, lauda lui Israil.
Lucrul mai prea-slăvit decît toate - zice - este că Patima se lucrează locuind Tu în trupul acesta sfînt. Iar „laudă a lui Israil” Îl numeşte pe Dînsul ca pe Cel ce Se laudă şi Se cîntă de ai Săi slujitori, căci, în loc de „laudă”, ceilalţi tîlcuitori au pus „cîntare”.
5 Spre Tine au nădăjduit părinţii noştri,
Arată cîştigul nădejdii:
nădăjduit-au, şi i-ai izbăvit pe dînşii.
6 Către Tine au strigat, şi s-au mîntuit. Spre Tine au nădăjduit, şi nu s-au ruşinat.
Ştiu arătat - zice - că, nădăjduind la ajutorul Tău, părinţii noştri nu s-au înşelat de nădejde şi, chemîndu-Te pe Tine spre ajutor, au dobîndit purtarea Ta de grijă.
7 Iar Eu sînt vierme, şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului.
Iar Eu - zice - ca un vierme şi prost M-am arătat, şi am fost cu totul de rîs. Oarecari au zis că prin „vierme” se arată şi naşterea din Fecioară, că nu din împreunare are acesta (adică viermele) pe fiu. Iar eu socotesc că prin „vierme” se arată aici numai prostimea, asemuind aceasta din cele de mai jos, căci zice:
8 Toţi cei ce M-au văzut M-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătit-au cu capul:
9 Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-L pe El, mîntuiască-L pe El, că-L voieşte pe El!
Iar acestea se află şi întru Sfinţitele Evanghelii, că zice: „Mulţi, clătind cu capetele, ziceau: Pe alţii a mîntuit, pe Sine nu poate să Se mîntuiască!” Şi unul din tîlhari zicea: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, mîntuieşte-Te pe Sine-Ţi şi pe noi!” Se poate a-l afla întru Sfinţitele Evanghelii încă şi pe acest „Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-L pe El, mîntuiască-L pe El, că Îl voieşte pe El!”
10 Că Tu eşti Cel ce M-ai tras din pîntece, nădejdea Mea, de la sînul Maicii Mele.
11 Spre Tine m-am aruncat din mitras , din pîntecele Maicii Mele Dumnezeul Meu eşti Tu.
Şi Fericitul Isaia le-a mai-nainte vestit pe acestea: după ce a zis că „fecioara va lua în pîntece, şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emmanuil”, a adăugat: „Unt şi miere va mînca mai-nainte de a cunoaşte El binele sau răul. Va lepăda răutatea, ca să aleagă binele.” Deci şi Fericitul David zice, ca despre faţa Stăpînului Hristos: Tu M-ai plămădit în mitră, şi de acolo iarăşi M-ai scos şi, încă aplecîndu-mă Eu şi trăgînd sînul cel de maică, am spînzurat nădejdile Mele de a Ta purtare de grijă.
12 Să nu Te depărtezi de la Mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-Mi ajute Mie!
Pentru că atunci L-a părăsit pe Dînsul şi ceata ucenicilor. După aceasta, mai-nainte grăieşte şi felurile necazului:
13 Înconjuratu-M-au viţei mulţi, tauri graşi M-au cuprins,
14 deschis-au asupra Mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte.
Numeşte „tauri” pe preoţi şi pe cărturari, cărora le era încredinţată începătoria norodului şi care erau foarte aspri şi semeţi, iar „viţei” - pe cei rînduiţi sub dînşii. Şi le spune „graşi” pentru că s-au desfătat întru bunătăţile dăruite de Dînsul. Aşa a zis mai-nainte şi marele Moisi: „Şi a mîncat Iacov, şi s-a săturat cel iubit şi a zvîrlit cu piciorul; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Domnul ce l-a făcut pe dînsul.” Încă şi Fericitul Osie asemuieşte norodul junicei celei sirepe , căci ca o junică a strechiat Efraim. Şi într-acest fel l-a numit: „Aşa şi Efraim, junică învăţată să iubească vrajba” - adică prigonitoare şi iubitoare de pricire, că „nikos” nu numeşte „biruinţa”, ci „iubirea de pricire”. Şi, arătînd smerenia de după acestea, a adăugat: „Iar Eu mă voi sui pe frumuseţea grumazului ei. Grumazul ei cel înalt şi trufaş îl voi smeri şi jugul temerii deasupra ei îl voi pune.” Deci şi Psalmul acesta mai-nainte scrie ridicările asupră ale arhiereilor, cărturarilor şi fariseilor, care - urmînd sălbăticia taurilor şi nebunia leilor - înconjurau pe Stăpînul nostru Hristos.
15 Ca apa s-au vărsat toate oasele Mele,
„Oase”, îi numeşte pe Sfinţiţii Apostoli, fiindcă şi Biserica o numeşte „trup”, iar tăria trupului sînt oasele, că de acestea se poartă partea cea moale şi care curge a trupului. Şi zice: Toţi s-au risipit în vremea Patimii, despărţindu-se aici şi acolo, ca nişte apă.
făcutu-s-a inima Mea ca ceara ce se topeşte, în mijlocul pîntecelui Meu.
16 Uscatu-s-a ca un vas de lut vîrtutea Mea, şi limba Mea s-a lipit de gîtlejul Meu, şi în ţărîna morţii M-ai pogorît.
Toate acestea s-au făcut în vremea Patimii: de temere, inima s-a risipit ca ceara de foc, şi vîrtutea nu mai arăta lucrarea dinainte şi limba petrecea nemişcată. Iar dumnezeieştii Evanghelişti ne învaţă că, fiind El întrebat de multe ori, n-a răspuns nimic. După Patimă S-a dat încă şi mormîntului, pe care l-a numit „ţărînă a morţii”, pentru că cei ce se îngroapă se acoperă cu ţărînă.
17 Că M-au înconjurat cîini mulţi, adunarea celor vicleni M-a cuprins.
După Iudei, acum numeşte oastea din neamuri, că acestora L-au dat pe Dînsul. Proorocia a păzit rînduiala lucrurilor şi după cuviinţă i-a numit „tauri” pe aceia, şi „cîini” pe aceştia: „Că aceia erau sub jugul Legii - deşi călcau Legea la arătare - iar aceştia, după Lege, erau necuraţi. Aşa a numit-o şi Domnul pe Hananianca: «Nu este bine - zice - a lua pîinea fiilor şi a o da cîinilor.»” Cu toate acestea, după Patimă, cei ce erau „cîini” s-au mutat prin credinţă întru rînduiala fiilor, iar cei ce de demult au avut purtarea de grijă a fiilor au primit numirea cîinilor, căci ca nişte cîini s-au turbat asupra Stăpînului. Pentru aceştia strigă Fericitul Pavel: „Vedeţi cîinii, vedeţi lucrătorii cei răi, vedeţi ucidere!” Aşadar, numindu-i „cîini”, cuvîntul cel proorocesc a zis: „M-au înconjurat cîini mulţi, adunarea celor vicleni m-a cuprins.” Apoi, povesteşte cele îndrăznite de dînşii:
18 Săpat-au mîinile Mele şi picioarele Mele, numărat-au toate oasele Mele,
Acest lucru este arătat şi descoperit şi celor foarte prigonitori, că întru Sfinţitele Evanghelii auzim pe Însuşi Domnul zicînd către Sfinţiţii Săi Ucenici: „Vedeţi mîinile Mele şi picioarele Mele, că Însumi Eu sînt.” Încă şi Tomei i-a arătat semnele cuielor şi rana de suliţă. Iar „numărat-au toate oasele Mele” acest lucru zice: Pironindu-Mă, atîta M-au întins, cît lesne era celui ce ar fi voit să cunoască şi numărul oaselor.
iar ei au privit şi s-au uitat la Mine.
În loc de: „batjocorindu-Mă şi rîzînd de Mine”.
19 Împărţit-au hainele Mele loru-şi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi.
Istoria Sfintelor Evanghelii ne învaţă arătat şi acest lucru.
20 Iar Tu, Doamne, să nu depărtezi ajutorul Tău de la Mine, spre sprijinirea Mea ia aminte!
21 Izbăveşte de sabie sufletul Meu şi din mîna cîinelui pe cel unul născut al Meu!
22 Mîntuieşte-Mă din gura leului şi din coarnele inorogilor - smerirea Mea!
Zice: De vreme ce nu am nici un ajutor omenesc, Mă rog să dobîndesc sprijinirea Ta şi să Mă izbăvesc de aceştia şi de cel ce lucrează prin aceştia şi vine asupra Mea ca un cîine şi ca un leu. Că „leu”, şi „cîine” şi „inorog” numeşte pe cel ce are - după glasul Apostolului - stăpînia morţii, adică pe diavolul, care şi în vremea Patimii a năvălit asupra Lui ca o fiară, aducînd asupră-I moartea. Aceasta a zis-o şi Domnul întru dumnezeiasca Evanghelie: „Acum este judecata lumii acesteia. Acum stăpînitorul lumii acesteia se va scoate afară.” Şi iarăşi: „Vine stăpînitorul lumii acesteia, şi întru Mine nu va afla nimic.” Dar şi nimic aflînd din acelea ce căuta - căci căuta învinuiri de păcat - L-a dat la moarte cu obrăznicie şi foarte cu nedreptate. Iar El suferea nedreptatea, meşteşugind să strice moartea cea de obşte.
23 Spune-voi numele Tău fraţilor Mei, în mijlocul Bisericii Te voi cînta.
Şi de aici este arătat că omeneşte grăia acestea, fiindcă omeneşte pătimea cele grăite. Astfel, „fraţi” numeşte pe cei ce au crezut întru Dînsul. Fraţi sînt însă ca ai unui om, căci Se numeşte Stăpîn şi Domn ca Dumnezeu, iar ca om - şi frate. Căci este Unul Născut, dar şi „întîi-născut”, şi aceea se potriveşte Celui ce este Dumnezeu şi Domn, iar aceasta - Celui ce este om. Este singur născut ca Dumnezeu şi Unul Născut se numeşte; iar ca om Se zice şi „întîi-născut”, şi martor este Apostolul, zicînd: „Ca să fie El întîi născut întru mulţi fraţi.” Iar aici zice: Povestindu-le pe acestea fraţilor Mei, printr-înşii Te voi cînta pe Tine, gătindu-i să ţeasă lauda aceasta. Apoi, împlineşte făgăduinţa:
24 Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe El, toată sămînţa lui Iacov, slăviţi-L pe El!
25 Să se teamă de Dînsul toată sămînţa lui Israil!
Că - de vreme ce Biserica s-a alcătuit şi din neamuri, şi din Iudei - îi ridică spre cîntare pe toţi, numindu-i pe unii de la strămoşul lor, „Iacov” şi „Israil”, iar pe ceilalţi - din fapta bună, ca ceea ce este destul să-i împodobească în loc de neam. Aşa aveau obicei şi Iudeii a numi pe cei ce veneau la Lege din neamuri, după cum ne învaţă Istoria Faptelor, că, făcînd cuvînt în norod, dumnezeiescul Apostol a zis: „Bărbaţi Israiliteni şi care dintre voi se tem de Dumnezeu, ...”
Că n-a defăimat, nici n-a lepădat ruga săracului, nici n-a întors faţa Sa de la Mine şi, cînd am strigat către Dînsul, M-a auzit.
Lăudaţi - zice - pe Cel ce S-a făcut vouă pricinuitor de mîntuire, pe Cel ce nu a suferit să treacă cu vederea firea voastră cea prea-proastă, ci a auzit-o şi v-a neguţătorit vouă mîntuirea prin Învierea Mea. După acestea, arată potrivirea pe care o are cu Tatăl ca Dumnezeu, că a adăugat:
26 De la Tine este lauda Mea, întru adunare mare Mă voi mărturisi Ţie.
Că, precum Eu Te fac arătat oamenilor pe Tine, aşa şi Tu îi înveţi pe toţi să-Mi aducă aceeaşi cinste Mie, zicînd: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Dînsul ascultaţi-L. Iar acum Te-am şi proslăvit pe Tine şi iarăşi Te voi proslăvi.” Aşa a descoperit Tatăl cunoştinţa pentru Dînsul lui Petru, aşa lui Pavel, aşa, prin aceştia, tuturor oamenilor, că a numit „adunare mare” ceea ce ajunge pînă la marginile pămîntului.
Rugăciunile Mele le voi da înaintea celor ce se tem de Dînsul.
„Rugăciuni” nu numeşte aici rugăciunile, ci făgăduinţele. Şi Legea ştie această despărţire: „de te-ai rugat Domnului rugăciune”, în loc de: „dacă te-ai făgăduit ceva lui Dumnezeu”. Deci - de vreme ce mai sus Se făgăduia să-I aducă laudă prin cei ce au crezut într-Însul - aici ne învaţă mai descoperit că va pune sfîrşit făgăduinţelor, pentru ca cei ce cugetă dumnezeieştile cuvinte să înveţe adevărul lor prin înseşi lucrurile. Şi - de vreme ce a pomenit adunare - de nevoie face proorociile pentru aceasta şi mai-nainte vesteşte chemarea tuturor neamurilor, că pe aceia îi numeşte „săraci”, ca pe unii ce de demult nu au avut bogăţia bunei-credinţe, ci au slujit sărăciei neştiinţei:
27 Mînca-vor săracii, şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul cei ce-L caută pe Dînsul.
Nu toţi, că nu toţi au ascultat Evanghelia, ci numai cei ce au primit în lăuntru dumnezeiescul dar. De aceştia - care cu adevărat flămînzeau şi însetoşau - a zis că se vor sătura, îndulcindu-se de hrana cea nemuritoare. Însă dumnezeiască hrană ştim şi dăscălia duhovnicească şi ospăţul cel de taină şi fără de moarte, pe care-l cunosc cei învăţaţi.
Vii vor fi inimile lor în veacul veacului.
Fiind încă înfăşuraţi cu trup stricăcios, aşteaptă viaţa cea veşnică, mîngîindu-se cu nădejdea învierii.
28 Aduce-şi-vor aminte, şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pămîntului
Bine a pus pe acest „aduce-şi-vor aminte”, fiindcă - primind pe „a fi” de la Dumnezeu - L-au uitat pe Cel ce i-a zidit. Iar „toate marginile pămîntului” nu sînt un neam, nici două, ci din toate cele ce sînt prin lume vor alerga nenumăraţi şi vor primi cu sîrguinţă raza cunoştinţei de Dumnezeu:
şi se vor închina înaintea Lui toate moştenirile neamurilor.
Şi învaţă că stăpînirea este chiar a lui Dumnezeu, iar nu străină, că a pus urmare:
29 A Domnului este Împărăţia, şi El stăpîneşte neamurile.
Că El nu este numai Dumnezeu al Iudeilor, după cum socotesc aceia, ci Făcător a toată firea oamenilor. Aşa a zis şi Apostolul: „Au numai al Iudeilor este Dumnezeu, au nu încă şi al neamurilor? Aşa şi al neamurilor, fiindcă unul este Dumnezeu, Care va îndrepta tăierea împrejur cea din credinţă şi netăierea împrejur cea prin credinţă.”
30 Mîncat-au, şi s-au închinat Lui toţi graşii pămîntului, înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se pogoară în pămînt.
Cei ce au mîncat şi s-au săturat, mulţumind pentru hrana cea nemuritoare, se vor închina, ca unui Dumnezeu, Celui ce S-a făcut dăruitor acestora. Şi - de vreme ce în stihul dinainte i-a pomenit numai pe cei ce s-au îngrăşat din acea dumnezeiască hrană - după cuviinţă a zis că „înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se pogoară în pămînt“: căci, după învierea din morţi, unii de bună-voie, alţii nevrînd, unii cu dragoste, iar alţii de frică vor aduce închinăciune lui Dumnezeu, după acel glas apostolesc: „Lui se va pleca tot genunchiul, al celor cereşti, şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt, şi toată limba va mărturisi pe Domnul Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”
31 Şi sufletul Meu Lui viază, şi seminţia Mea va sluji Lui.
„Sămînţă” a Stăpînului Hristos sînt cei născuţi prin baia celei de a doua naşteri, care primesc darul înfierii. De aceea a zis că sufletul Său viază Lui, dar nu-I slujeşte, ci sămînţa slujeşte, pentru că firea luată s-a unit cu Dumnezeirea care a luat-o şi s-a împărtăşit de aceeaşi slavă şi cinste.
32 Vesti-se-va Domnului neamul ce vine, şi vor vesti dreptatea Lui norodului ce se va naşte, pe care l-a făcut Domnul.
Zice: Nu pentru neamul acesta - întru care eu, David, mai-nainte le vestesc pe acestea - ci pentru cel ce va să fie şi pentru norodul ce se va naşte, pe care Însuşi Domnul tuturor l-a alcătuit.
Deci David le-a mai-nainte vestit pe acestea toate, iar eu tînguiesc trăsnirea Iudeilor, că - citind dumnezeieştile cuvinte - ei nu văd niciodată adevărul ce străluceşte întru acestea, ci hotărăsc că Psalmul s-a zis pentru David, măcar că îl aud pe dînsul strigînd: „Vesti-se-va Domnului neamul ce vine, şi vor vesti dreptatea Lui norodului ce se va naşte, pe care l-a făcut Domnul. Îşi vor aduce aminte, şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pămîntului şi se vor închina înaintea Lui toate moştenirile neamurilor.” Şi: „Mîncat-au şi s-au închinat Lui toţi graşii pămîntului”. Căci nu vedem la David nici una dintru acestea făcută, nici la vreunul din cei din David, ci numai la singur Stăpînul Hristos, Dumnezeu-Cuvîntul - Cel ce S-a înomenit după trup din David, Care din David a luat chipul robului - vedem că a umplut tot pămîntul şi marea de cunoştinţa de Dumnezeu şi a înduplecat pe cei ce erau de demult rătăciţi şi care aduceau închinăciune idolilor să se închine Celui ce cu adevărat este Dumnezeu.
Ci, lăsînd cuvintele către Iudei, să călătorim către nevoinţele ce ne sînt de faţă şi către tîlcuirea celorlalţi Psalmi: