PSALMUL 30

Al lui David.

1. Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac. Întru îndreptarea Ta izbăveşte-mă şi mă scoate.
2. Pleacă spre mine urechea Ta, grăbeşte de mă scoate. Fii mie Dumnezeu apărător şi casă de scăpare ca să mă mântuieşti.
3. Că puterea mea şi scăparea mea eşti Tu şi pentru numele Tău mă vei povăţui şi mă vei hrăni.
4. Scoate-mă-vei din cursa aceasta pe care mi-au ascuns-o mie, că Tu eşti apărătorul meu.
5. În mâinile Tale îmi voi da duhul meu; izbăvitu-m-ai, Doamne, Dumnezeul adevărului.
6. Urât-ai pe cei ce păzesc deşertăciuni în zadar, iar eu spre Domnul am nădăjduit.
7. Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea, mântuit-ai din nevoi sufletul meu
8. Şi nu m-ai lăsat în mâinile vrăjmaşului; pus-ai în loc desfătat picioarele mele.
9. Miluieşte-mă, Doamne, că mă necăjesc; tulburatu-s-a de mânie ochiul meu, sufletul meu şi inima mea.
10. Că s-a stins întru durere viaţa mea şi anii mei în suspinuri; slăbit-a întru sărăcie tăria mea şi oasele mele s-au tulburat.
11. La toţi vrăjmaşii mei m-am făcut de ocară şi vecinilor mei foarte, şi frică cunoscuţilor mei. Cei ce mă vedeau afară fugeau de mine.
12. Uitat am fost ca un mort din inima lor, ajuns-am ca un vas stricat.
13. Că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc împrejur, când se adunau ei împreună împotriva mea; ca să ia sufletul meu s-au sfătuit.
14. Iar eu către Tine am nădăjduit, Doamne, zis-am: "Tu eşti Dumnezeul meu!"
15. În mâinile Tale, soarta mea, izbăveşte-mă din mâna vrăjmaşilor mei şi de cei ce mă prigonesc.
16. Arată faţa Ta peste robul Tău, mântuieşte-mă cu mila Ta!
17. Doamne, să nu fiu ruşinat, că Te-am chemat pe Tine; să se ruşineze necredincioşii şi să se coboare în iad.
18. Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc împotriva dreptului fărădelege, cu mândrie şi cu defăimare.
19. Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne, pe care ai gătit-o celor ce se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor ce nădăjduiesc în Tine, înaintea fiilor oamenilor!
20. Ascunde-i-vei pe dânşii cu acoperământul feţei Tale de tulburarea oamenilor.
21. Acoperi-i-vei pe ei în cortul Tău de împotrivirea limbilor.
22. Binecuvântat este Domnul, că minunată a fost mila Sa, în cetate întărită.
23. Iar eu am zis întru uimirea mea: Lepădat sunt de la faţa ochilor Tăi.
24. Pentru aceasta ai auzit glasul rugăciunii mele când am strigat către Tine.
25. Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui că adevărul caută Domnul şi răsplăteşte celor ce se mândresc, cu prisosinţă.
26. Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toii cei ce nădăjduiţi în Domnul.

TÎLCUIREA PSALMULUI 30
Întru sfîrşit, Psalmul lui David, de uimire.
Această zicere, „uimire”, nu am aflat-o nici la Evreu , nici la ceilalţi tălmăcitori, ci numai întru unele din pre-scrieri, adică izvoade. Iar mie mi se pare că însemnează cele pentru Urie, căci zice: „Iar eu am zis întru uimirea mea: Lepădat sînt de la faţa ochilor Tăi”, adică: După ce am păcătuit, am socotit că m-am lipsit de a Ta purtare de grijă. Se pare că Psalmul s-a zis de Fericitul David în vremea cînd se gonea de Avesalom. Iar tîlcuirea graiurilor ne învaţă acest lucru mai descoperit.
Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac!
Zice: Păcatul m-a înfăşurat cu ruşine multă şi Te rog ca aceasta să nu rămînă multă vreme întru mine, pentru nădejdea ce o am spre Tine.
întru dreptatea Ta, izbăveşte-mă şi mă scoate!
Să nu cauţi - zice - la păcatul meu, ci la fărădelegea celor ce mă gonesc. Şi, folosind dreapta Ta hotărîre, să mă izbăveşti de primejdiile ce sînt puse asupră-mi.
2 Pleacă spre mine urechea Ta, grăbeşte de mă scoate!
Auzind rugăciunea mea, dă-mi grabnic ajutorul!
Fii mie Dumnezeu scutitor şi casă de scăpare, ca să mă mîntuieşti!
3 Că întărirea mea şi scăparea mea eşti Tu,

Pe acestea le-a zis şi întru al şaptesprezecelea Psalm, arătînd felurita purtare de grijă a lui Dumnezeu. Iar Achila şi Simmah au tălmăcit „întărirea mea” prin: „piatra mea”. Şi se pare că aici proorocescul cuvînt împreună-glăsuieşte cu cel evanghelicesc, arătînd pe omul cel înţelept ce şi-a zidit casa pe piatră, pe care, fiind întărită, nu a vătămat-o nici năvălirea şi izbirea vînturilor, nici a ploilor şi a rîurilor.
şi pentru numele Tău mă vei povăţui şi mă vei hrăni.
Pe acest „mă vei hrăni”, Simmah l-a pus: „mă vei griji”. Şi zice: Mă vei învrednici de purtarea de grijă cea în multe feluri, pentru numele Tău spre care am nădăjduit. Şi prin toate graiurile care se tîlcuiesc învăţăm smerenia cugetului lui, că nu a cerut să dobîndească dumnezeiescul ajutor pentru a sa faptă bună, ci pentru numele lui Dumnezeu, pentru dreptatea lui Dumnezeu şi pentru nădejdea întru Dînsul.
4 Scoate-mă-vei din cursa aceasta pe care o au ascuns mie, că Tu eşti scutitorul meu, Doamne!
Prin acestea a arătat sfatul lui Ahitofel pornit asupra lui, după cum am zis mai-nainte.
5 În mîinile Tale voi pune duhul meu, izbăvitu-m-ai, Doamne Dumnezeul adevărului!
Căzînd de multe ori în primejdii, m-am slobozit de acestea prin ajutorul Tău, de aceea arunc al meu suflet spre a Ta purtare de grijă. Că „mîini” numeşte aici iarăşi purtarea de grijă.
6 Urît-ai pe toţi cei ce păzesc deşertăciunile în zadar,
Că aceia - zice - nu au nădăjduit întru Tine, ci au cugetat ale lor gînduri deşarte, şi Te-ai obişnuit a Te întoarce cu totul de la unii ca aceştia.
iar eu spre Domnul am nădăjduit.
7 Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta,
Fiind în primejdii, chem ajutorul Tău, şi - dobîndindu-l pentru iubirea Ta de oameni - socotesc pricina bunătăţilor:
că ai căutat spre smerenia mea, mîntuit-ai din nevoi sufletul meu.
8 Şi nu m-ai închis în mîinile vrăjmaşilor, pus-ai în loc desfătat picioarele mele.
Şi nu am greşit avînd de-a pururea gîndurile acestea, că - de multe ori căzînd întru pîndirile şi bîntuielile vrăjmaşilor şi în lăuntrul laţurilor întinse mie împrejur - am scăpat de vînători. Că aceasta a zis-o „nu m-ai închis pe mine în mîinile vrăjmaşului”. Şi istoria ne învaţă că, fiind prins de Saul de multe ori şi încă şi închis în peşteră, a scăpat din mîinile aceluia. Iar altă dată s-a izbăvit de Gateeni, prefăcîndu-se nebun.
9 Miluieşte-mă, Doamne, că mă necăjesc, tulburatu-s-a întru mînie ochiul meu, sufletul meu şi pîntecele meu.
Simmah a zis acest cuvînt aşa: „Tulburatu-s-a pentru întărîtare ochiul meu.” Căci zice: Întărîtîndu-Te pe Tine cu păcatul, totdeauna sînt silit a lăcrima, şi sufletul meu este plin de furtună şi de gîlceavă. Iar „pîntece” a numit aici cămara gîndurilor, că gîndurile se tulbură, nu pîntecele.
10 Că s-a stins întru durere viaţa mea şi anii mei - întru suspinuri.
Toată viaţa mea - zice - mi-am cheltuit-o întru chinuri şi lacrimi.
Slăbit-a întru sărăcie vîrtutea mea şi oasele mele s-au tulburat.
Adică: Lipsa celor de nevoie a topit de tot trupul meu. Această lipsă o pomeneşte şi istoria, zicînd: „Şobi, fiul lui Nahaş Amoniteanul, şi Varzilai Galaaditeanul au adus lui David şi norodului ce se găsea cu dînsul grîu, orz şi făină, bob, linte şi altele oarecare, zicînd că a flămînzit norodul şi a slăbănogit, însetînd în pustie.”
11 La toţi vrăjmaşii mei m-am făcut ocară, şi vecinilor mei foarte, şi frică cunoscuţilor mei.
Zice: Vrăjmaşii mei - întru inimă bună, iar eu sînt cu totul de rîs, bucurie celor de prin prejururi, şi celor cunoscuţi - frică. Învăţîndu-ne aceasta, a adăugat mai descoperit:
Cei ce mă vedeau afară au fugit de la mine,
Că se temeau să se întîlnească cu mine, ca să nu cadă şi ei în mîinile vrăjmaşilor mei.
12 uitat am fost ca un mort de la inimă, făcutu-m-am ca un vas pierdut.
Zice: S-au deznădăjduit de mine toţi, ca de un vas pierdut şi ca de un mort ce locuieşte în mormînt. „Din necinstea vasului a arătat covîrşirea uitării, că zice: Precum acela - pierzîndu-se degrab din pomenirea celor ce l-au pierdut - se izgoneşte pentru prostime, aşa sînt socotit şi eu la dînşii, ca şi cum n-aş fi nimic, nici am fost cîndva vrednic de vreun cuvînt.”
13 Că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc prin prejur.
Şi nu le spun pe acestea socotindu-le şi bănuindu-le, ci primind ocările cu urechile mele. Aici însemnează şi ocările lui Semei .
Cînd s-au adunat ei împreună asupra mea, ca să ia sufletul meu s-au sfătuit.
14 Iar eu spre Tine, Doamne, am nădăjduit. Zis-am: Tu eşti Dumnezeul meu,
15 în mîinile Tale - sorţii mei.
Că aceia, adunîndu-se, măiestresc moartea mea, iar eu pe Tine Te ştiu Dumnezeu şi ocîrmuitor. Că aceasta zice „în mîinile Tale - sorţii mei”; ori, după ceilalţi: „în mîinile Tale - vremile mele”, în loc de: Tu împarţi fiecăruia cu sorţi după cum voieşti, şi mîhniri şi veselii, şi le prefaci pe acestea iarăşi după cum Ţi se pare Ţie. Pentru că „vremi”, ori „sorţi”, numeşte schimbările lucrurilor: bogăţia şi sărăcia, robia şi stăpînirea, pacea şi războiul şi celelalte asemenea.
Izbăveşte-mă din mîna vrăjmaşilor mei şi de cei ce mă gonesc!
Apoi, arată chipul izbăvirii:
16 Arată faţa Ta peste robul Tău, mîntuieşte-mă pentru mila Ta!
Pentru că, făcîndu-se mie arătarea Ta, toate cele de mîhnire îndată se vor dezlega şi se vor risipi.
17 Doamne, să nu mă ruşinez că Te-am chemat pe Tine, să se ruşineze necredincioşii şi să se pogoare în iad!
Şi de aici ne învăţăm că păcatul are multă deosebire de păgînătate. Pentru aceea se roagă şi marele David să se izbăvească de ruşinea păcatului, iar cei ce vieţuiesc întru păgînătate să fie trimişi cu ruşine la moarte.
18 Mute să se facă buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege, cu mîndrie şi cu defăimare!
Aici mai-nainte grăieşte moartea lui Ahitofel, care, fiind prieten şi sfetnic al lui David, şi-a arătat vicleşugul cel vechi şi şi-a pornit limba asupra celui ce cu nimic nu-l nedreptăţise. Şi după cuviinţă a numit „mîndrie” şi „defăimare” sfatul aceluia, căci l-a ridicat pe copil asupra tatălui său spre junghiere.
19 Cum este de multă mulţimea bunătăţii Tale, Doamne, pe care o ai ascuns celor ce se tem de Tine!
Iarăşi l-a pus pe acest „cum” nu asemănător, ci întinzător, adică „cît”. Pentru aceea, Achila şi Simmah au tălmăcit: „Ce multă este bunătatea Ta! - pe care ai ascuns-o învistierită celor ce se tem de Tine.“ Şi graiul are această înţelegere: Tu, Stăpîne, ascunzi plăţile şi darurile de cei ce se tem de Tine, multe fiind acestea, mari şi minunate, şi îi laşi a se lupta cu sudorile, cu ostenelile şi ticăloşiile. Dar uneori le şi descoperi darurile, făcîndu-i îndrăzneţi pe nevoitori. Că a adăugat acest lucru:
Făcut-ai purtare de grijă celor ce nădăjduiesc spre Tine înaintea fiilor oamenilor.
Apoi, povesteşte cu de-amănuntul purtarea de grijă făcută lor:
20 Ascunde-vei pe dînşii întru ascunsul feţei Tale de tulburarea oamenilor. Acoperi-vei pe ei în cort de împotriva-grăire a limbilor.
Zice: Destulă este arătarea Ta - căci pe aceasta o numeşte „faţă” - ca să-i izbăvească pe dînşii de toată tulburarea şi învăluirea omenească, şi, prinşi fiind în mijloc, să-i acopere ca întru oarecare cort şi să-i facă nearătaţi. Această purtare de grijă a dobîndit-o şi David cînd era gonit de Saul: fiind prins în mijlocul celor cumpliţi, a dobîndit mîntuirea. Aşa a scăpat şi marele Elisei de Sirienii ce îl înconjuraseră, presărînd negură peste ochii lor. Şi este cu putinţă a afla încă multe altele ca acestea întru dumnezeiasca Scriptură.
21 Bine este cuvîntat Domnul, că minunată a făcut mila Sa în cetatea îngrădirii.
Iar Simmah a zis acest stih aşa: „Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce a făcut slăvită mila Sa mie, ca într-o cetate îngrădită de jur-împrejur.” Şi zice: Aşa m-a înconjurat cu a Sa iubire de oameni, ca pe o cetate pe care locuitorii o împrejmuiesc cu ogradă tare.
22 Iar eu am zis întru uimirea mea: Lepădat m-am făcut de la faţa ochilor Tăi! Pentru aceasta ai auzit glasul cererii mele cînd am strigat către Tine.
Iar eu - zice - socoteam că m-am făcut departe de grija Ta după ce am căzut în păcat; dar, rugîndu-mă şi auzind Tu cuvintele mele cele smerite, nu m-ai trecut cu vederea. Şi după cuviinţă a numit păcatul „uimire”, pentru că, pe calea dreptăţii călătorind, a ieşit dintru aceea, s-a abătut, s-a poticnit şi a căzut între tîlharii mîncători de cruziciuni. Şi însuşi acest lucru arată fapta bună a lui David, căci nu era obişnuit cu păcatul, ci a pătimit alunecarea ieşind doar puţin dintru acea voire. De aici, preface cuvîntul întru sfătuire, din cele pentru sine arătînd dumnezeiasca iubire de oameni şi purtare de grijă:
23 Iubiţi pe Domnul, toţi cuvioşii Lui! - că adevărurile caută Domnul şi răsplăteşte celor ce se mîndresc de prisos.
Zice: Se cuvine ca voi, toţi cei ce voiţi a călători pe calea dumnezeiască, să iubiţi cu sîrguinţă pe Stăpînitorul tuturor, Care foloseşte adevărul ca pe un dreptar şi îi munceşte pe cei ce au nemăsurată trufie. Că n-a zis aşa prost: „celor ce se mîndresc”, ci: „celor ce se mîndresc de prisos”. Destul este şi acest cuvînt a arăta dumnezeiasca bunătate: că suferă pe cei ce cugetă oarecum mai înalt, iar pe cei îngîmfaţi şi umflaţi de trufie cu nesăturare îi dă la pedepsele cele potrivite.
24 Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi spre Domnul!
Deci: Ştiind acestea, cei ce străbateţi viaţa de acum cu nădejdea cea dumnezeiască, întăriţi sufletele voastre cu bărbăţie şi plecaţi-vă îndrumărilor Cîrmaciului. Această sfătuire ne este potrivită şi nouă, celor ce avem mîngîierea prin nădejde.