Psalmul 13

Al lui David.
1. Zis-a cel nebun in inima sa: "Nu este Dumnezeu!" Stricatu-s-au oamenii si urati s-au facut intru indeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul.
2. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, sa vada de este cel ce intelege, sau cel ce cauta pe Dumnezeu.
3. Toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul.
4. Oare, nu se vor intelepti toti cei ce lucreaza faradelegea? Cei ce mananca pe poporul Meu ca painea, pe Domnul nu L-au chemat.
5. Acolo s-au temut de frica, unde nu era frica, ca Dumnezeu este cu neamul dreptilor.
6. Saracul nadajduieste in Domnul si voi ati ras de nadejdea lui, zicand: Cine va da din Sion mantuire lui Israel?
7. Dar cand va intoarce Domnul pe cei robiti ai poporului Sau, bucura-se-va Iacob si se va veseli Israel.

TÎLCUIREA PSALMULUI 13
Întru sfîrşit, Psalmul lui David.
Şi Psalmul acesta ne trimite „la sfîrşit”, fiindcă mai-nainte vesteşte pentru cele ce vor să fie. Iar pricina lui este aceasta: Oarecînd, s-a ridicat cu oaste asupra Iudeilor Senaherim, împăratul Asirienilor, şi a luat multe cetăţi, pe unele cu făgăduinţe, iar pe altele cu înconjurarea. Şi, nădăjduind să biruiască încă şi Ierusalimul, l-a trimis pe Rampsak, voievodul lui, către Iezechia , care stăpînea atunci peste Iudei. Rampsak grăia cuvinte hulitoare şi păgîneşti asupra lui Dumnezeu, zicînd: Spuneţi Iezechiei: „Să nu te amăgească Dumnezeul tău, spre Care tu ai nădăjduit, că va izbăvi Ierusalimul din mîna mea. Unde sînt dumnezeii Hamatului şi Arfadului? Şi unde este dumnezeul cetăţii Samariei? Au doară a putut să se izbăvească din mîna mea? Va izbăvi Domnul Ierusalimul din mîna mea?” Iar Iezechia, după ce a defăimat oastea lui cea prea-mare şi nebunia cuvintelor lui, cu a sa bună-credinţă a chemat dumnezeiescul ajutor, şi l-a dobîndit îndată. Pentru că Dreptul Judecător, urînd păgînătatea aceluia şi primind buna-credinţă a acestuia, a ucis printr-un Înger o sută optzeci şi cinci de mii de Asirieni, şi pe ceilalţi i-a întors în fugă. Iar celor închişi şi înconjuraţi le-a dăruit prea-slăvita mîntuire.
Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!

Foarte se potriveşte cuvîntarea Psalmului acestuia cu cuvintele lui Senaherim şi ale lui Rampsak. „Aceia ziceau că Iezechia se amăgeşte, ca şi cum nu ar fi fost Dumnezeu să stea înainte pentru Iudeea. Însăşi viaţa şi petrecerea le erau stricate celor de prin prejurul lui Senaherim, încît nici Dumnezeu n-a aflat între dînşii pe vreunul grijindu-se de fapta bună. Toate se abătuseră spre răutate. Dar ce? Au nu vor cunoaşte aceştia, «cei ce cheltuiesc norodul Lui şi îl mănîncă în loc de pîine», prin înseşi lucrurile, puterea lui Dumnezeu? Ba toţi Îl vor cunoaşte din lucruri că bate război cu dînşii. Şi de acolo le va veni lor frică, de unde nu au aşteptat: unde ar fi socotit că Dumnezeu se grijeşte de Iudei şi că se vor ucide de Înger? Şi cei ce au batjocorit sfatul săracului şi smerit-cugetătorului Iezechia, ce se bizuia lui Dumnezeu mai vîrtos decît armelor, vor înţelege că acela ce s-a atîrnat pe sine de Dumnezeu a cîştigat nădejdea care nu ruşinează. Că cine altul decît Dumnezeu îi va mîntui apoi pe cei rămaşi în Sion şi va întoarce seminţiile robite de demult? - încît se va face bucurie de obşte celor 12 seminţii, a căror rădăcină şi începătură a fost Patriarhul Iacov, căruia i s-a schimbat numele în «Israil», de la dînsul numindu-se şi seminţiile acestea «Iacov» şi «Israil».”
Acestea sînt cîte privesc către istorie, dar să cercăm înţelegerea mai cu de-amănuntul.
2 Stricatu-s-au şi urîţi s-au făcut întru meşteşuguri, nu este cel ce face bunătate.
Temelie şi rădăcină a păgînătăţii este viaţa cea stricată, pentru că ei, dîndu-se pe sine la desfrînare şi la viaţă de fiară, au scos din minte pomenirea lui Dumnezeu. Şi au urmat nebuniei povăţuitorului şi supuşii: unii , lepădîndu-se de Dumnezeu cu totul şi hotărînd că nu este nicidecum Dumnezeu, ci numai un nume deşert şi peste nici o fiinţă rînduit; alţii , numindu-i ca şi cum ar fi dumnezei pe cei ce nu sînt şi împingîndu-L în lături pe Cel ce singur este Dumnezeu cu adevărat; iar alţii , făcîndu-şi socoteala că este Dumnezeu, dar dovedind şi arătînd că nu poartă grija celor de pe pămînt şi nu priveşte nicicum la cele omeneşti. Deci toţi împreună s-au abătut într-o socoteală lepădătoare de Dumnezeu, dar nu îndrăzneau să zică aceasta cu gura şi să se lepede cu buzele, căci gîndurile fireşti îi povăţuiau către mărturisirea cunoştinţei lui Dumnezeu. Cu inima se încredinţau însă pe sine, făcîndu-se cu adevărat fără de minte şi înnebunindu-se, că Acesta nu este Dumnezeu întru totul. Cu toate acestea, cele lucrate de dînşii erau mustrare a gîndului lor fără de Dumnezeu, pentru că din rod se cunoaşte pomul. Drept aceea, cu înseşi faptele şi cu toată viaţa lor şi-au stricat sufletul, dîndu-se cu trupul la toată stricăciunea, încît şi bărbaţii se înnebuneau asupra bărbaţilor, şi se stricau pe sine cu toate lucrările cele fără de lege şi cu fapte ce nu-s vrednice de grăit şi urîţi erau pentru dînsele. Cum nu ar fi prea-arătaţi aşadar - măcar de ar fi şi scris cu cuvîntul deasupra loru-şi nenumăraţi dumnezei, măcar de ar fi şi zis cu buzele că ştiu şi că mărturisesc pe Dumnezeul cel peste toate - că întru inima lor, adică în mintea lor, nu era nici o înţelegere adevărată pentru Dumnezeu? Deci într-acest chip era toată viaţa mai înainte de venirea Mîntuitorului nostru. Iar „nebun” s-a numit, prea-adevărat şi prea-fireşte, cel lepădat de Dumnezeu. Că, dacă „frica lui Dumnezeu este începătura înţelepciunii”, apoi nefrica şi lepădarea vor fi împotrivnice înţelepciunii.
3 Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, ca să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu.
4 Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul.
„Cel ce întru cele înalte locuieşte şi peste cele smerite priveşte” nu a trecut însă cu vederea ce lucrau şi grăiau aceia, ci, făcînd cu de-adinsul cercare a înseşi gîndurilor, i-a văzut pe toţi asemenea ţinuţi cu reaua-credinţă şi cu fărădelegea vieţii. Se aseamănă aceasta celor zise către Avraam: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit către Mine şi păcatele lor sînt mari foarte. Deci, pogorîndu-Mă, voi vedea dacă acelea se săvîrşesc după strigarea ce vine către Mine.”
5 Au nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea? Cei ce mănîncă pe norodul Meu întru mîncare de pîine? Pe Domnul nu L-au chemat.
6 Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică.
Zice: Nu aţi voit să cunoaşteţi aceasta, cei ce îl mîncaţi, deci vă veţi învăţa prin însăşi cercarea lucrurilor că norodul Meu nu va fi lesne prins, nici nu îl veţi cheltui pe dînsul ca pe nişte pîine ce se mănîncă, defăimînd a Mea purtare de grijă. Căci „pe Domnul nu L-au chemat” aceasta zice. De aceea, cei ce grăiţi fără frică şi nu vă temeţi de nimeni, veţi cădea întru frică şi temere şi vă veţi întoarce în fugă, nimeni din oameni înfricoşîndu-vă, nici gonindu-vă. Că asta arată aceea, adică: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică.” Iar întrebarea „Au nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea?” se cuvine a o citi după făţărnicie.
Iar aceasta: „Domnul din cer a căutat peste fiii oamenilor, ca să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu”, a închipuit-o omeneşte, arătînd că a trimis Asirienilor pedeapsă din cer. Dar noi ştim că Dumnezeul tuturor e pretutindeni de faţă şi ţine ocolul pămîntului şi pe cei ce locuiesc pe dînsul „ca nişte lăcuste”, după glasul Proorocului.
7 Că Dumnezeu este în neamul drepţilor. Sfatul săracului l-aţi ruşinat, iar Domnul nădejdea lui este.
Domnul tuturor le face pe acestea pentru fapta bună a lui Iezechia şi pentru neamul ce se păştea de acela cu buna-credinţă. Pe care – zice - voi, cei rău-credincioşi, l-aţi defăimat ca pe unul prost şi aţi luat în batjocură nădejdea lui spre Mine cea tare şi întemeiată. Că pe aceasta a numit-o „sfat”, în loc de „scop”. Acela însă a ţinut - zice - nădejdea către Mine ca pe o ancoră sfinţită şi a dobîndit mîntuire cu adevărat, după cum a nădăjduit. Că aceasta a adăugat:
8 Cine va da din Sion mîntuire lui Israil?
Şi acest cuvînt are proorocie: nu numai că vesteşte mîntuirea făcută atunci celor înconjuraţi, ci şi mîntuitoarea arătare a Mîntuitorului nostru, petrecută cu multe vremi mai pe urmă.
Cînd va întoarce Domnul robia norodului Său, bucura-se-va Iacov şi se va veseli Israil.
Că, de vreme ce 10 seminţii şi multe cetăţi de-ale Iudeilor erau robite acum, se roagă ca aceia să dobîndească mîntuirea şi să-şi ia înapoi slobozenia. Atunci - zice - va fi mai mare veselia norodului cu îndoită numire - că nu se numea numai „Iacov”, ci şi „Israil”, moştenind şi numirea pusă de Dumnezeu strămoşilor lor.