Psalmul 14

Al lui David.
1. Doamne, cine va locui in locasul Tau si cine se va salaslui in muntele cel sfant al Tau?
2. Cel ce umbla fara prihana si face dreptate, cel ce are adevarul in inima sa,
3. Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a facut rau impotriva vecinului sau si ocara n-a rostit impotriva aproapelui sau.
4. Defaimat sa fie inaintea Lui "el ce vicleneste, iar pe cei ce se tem de Domnul ii slaveste; cel ce se jura aproapelui sau si nu se leapada,
5. Argintul sau nu l-a dat cu camata si daruri impotriva celor nevinovati n-a luat. Cel ce face acestea nu se va clatina in veac.

TÎLCUIREA PSALMULUI 14
Psalmul lui David.
Fiindcă Psalmul dinainte le-a vestit mîntuirea celor ce locuiau în Ierusalim şi mai-nainte le-a spus chemarea înapoi celor ce se robiseră, după cuviinţă Psalmul de faţă aduce în mijloc sfătuire şi arată viaţa după care erau să petreacă cei rînduiţi sub Dumnezeu, care au dobîndit atîta ajutor, închipuind cuvîntul cu întrebare şi răspuns.
Doamne, cine va locui în lăcaşul Tău? Şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfînt al Tău?
Zice: Cine este vrednic - o Stăpîne! - să stea în Biserica Ta şi să vieţuiască în cetatea Ta? În ce fel se cuvine să fie acesta? Care meşteşugiri folosind? Că „lăcaş” numeşte Biserica lui Dumnezeu, iar „munte sfînt” - Ierusalimul. Întrebînd aşa, primeşte răspunsul:
2 Cel ce umblă fără prihană şi lucrează dreptate,

Unul ca acesta - zice - se cade să se facă izbăvit de răutate, să fie slobod de toată prihana şi să lucreze cu sîrguinţă toată fapta bună. Fiindcă „dreptate”, aici, numeşte fapta bună cea desăvîrşită. Pentru aceea, arată felurile acesteia:
3 cel ce grăieşte adevăr în inima sa, care n-a viclenit cu limba sa, şi n-a făcut vecinului său rău
Că el se cuvine să aibă slobodă de minciună nu numai limba, ci însăşi mintea, şi să se facă cu totul izbăvit de vicleşug şi de făţărnicie, încît nici o vătămare să nu treacă de la dînsul spre aproapele. Şi foarte cu urmare a pomenit mai întîi inima, apoi limba şi apoi fapta, că înaintea lucrului povăţuieşte cuvîntul, iar înaintea cuvîntului - mintea.
şi ocară n-a luat asupra celor de aproape ai săi.
Şi dacă oarecare ar cădea în vreo primejdie, nu se cade a-l împila, şi a-l apăsa şi a ne pune asupră-i, ci mai vîrtos a ne împărtăşi de mîhnire, după legea apostolească ce porunceşte să plîngem cu cei ce plîng.
4 Defăimează-se înaintea lui tot cel ce vicleneşte,
Iar dacă cineva ar fi ales viaţa cea fără de lege, pe acesta să-l socotească de trei ori ticălos , măcar de i-ar şi merge bine şi ar avea norocirea cea desăvîrşit bună. Că, de vreme ce a scos afară defăimarea, după cuviinţă a adăugat aceasta, învăţîndu-ne deosebirea bărbaţilor celor buni şi a celor răi:
iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte
Zice: Cuvios lucru este a-i cinsti şi a-i învrednici de toată cucernicia şi cinstea pe cei ce au multă evlavie şi sîrguinţă către cele dumnezeieşti.
cel ce se jură vecinului său şi nu se leapădă.
5 Argintul său nu l-a dat în camătă şi daruri asupra celor nevinovaţi n-a luat.
Jurămintele să fie întărite de adevăr, şi lăcomia să nu întineze venitul. Iar felul lăcomiei este dobînda. Judecătorul să fie prea-fără de mită şi să scoată hotărîrea curată de daruri, pentru că darea de daruri, adică de mită, strică dreptatea.
Cel ce face acestea nu se va clăti în veac.
Iar semnul de biruinţă al acestor fapte bune este a dobîndi totdeauna dumnezeiescul ajutor, şi a petrece întru multe bunătăţi şi veşnica viaţă a o aştepta. Acestea nu ni se potrivesc mai puţin nouă decît celor de demult, fiindcă, pe lîngă Punerea de Lege cea Veche, am învăţat-o şi pe Cea Nouă, şi am dobîndit mai mare dar.