Psalmul 2

Al lui David.
1. Pentru ce s-au intaratat neamurile si popoarele au cugetat desertaciuni?
2. S-au ridicat imparatii pamantului si capeteniile s-au adunat impreuna impotriva Domnului si a unsului Sau, zicand:
3, "Sa rupem legaturile lor si sa lepadam de la noi jugul lor".
4. Cel ce locuieste in ceruri va rade de dansii si Domnul ii va batjocori pe ei!
5. Atunci va grai catre ei intru urgia Lui si intru mania Lui ii va tulbura pe ei;
6. Iar Eu sunt pus imparat de El peste Sion, muntele cel sfant al Lui, vestind porunca Domnului.
7. Domnul a zis catre Mine: "Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut!
8. Cere de la Mine si-Ti voi da neamurile mostenirea Ta si stapanirea Ta marginile pamantului.
9. Le vei paste pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi!"
10. Si acum imparati intelegeti! Invatati-va toti, care judecati pamantul!
11. Slujiti Domnului cu frica si va bucurati de El cu cutremur.
12. Luati invatatura, ca nu cumva sa Se manie Domnul si sa pieriti din calea cea dreapta, cand se va aprinde degrab mania Lui! Fericiti toti cei ce nadajduiesc in El.

TÎLCUIREA PSALMULUI 2
Nescris deasupra la Evrei.
Săvîrşind întîiul Psalm întru pomenirea necredincioşilor, dintru aceasta a făcut iarăşi începutul celui de al doilea, învăţînd că vor primi sfîrşitul mai-nainte zis acelora şi cei ce s-au turbat asupra Mîntuitorului: şi păgîni, şi împăraţi, şi boieri şi Iudei. Pentru că întru al doilea Psalm mai-înainte vesteşte Patimile omeneşti şi Împărăţia Stăpînului Hristos, şi încă mai-nainte prooroceşte chemarea neamurilor şi tînguieşte necredinţa Iudeilor, căci acest „pentru ce s-au întărîtat neamurile?” este al celui ce se tînguieşte şi prihăneşte nebunia. Dar nu avem trebuinţă de multe cuvinte spre tîlcuire, fiindcă dumnezeiescul Petru, verhovnicul Apostolilor, a pus tîlcuirea în Fapte: „împăraţi” şi „boieri” i-a numit pe Irod, pe Pilat Ponteanul, pe arhierei şi pe cărturari. Pentru că unul s-a trimis de împăratul Romanilor, ocîrmuind stăpînirea aceluia; iar celălalt era întru aceeaşi vreme toparh (adică domn) al Iudeilor. Unul avea slugi şi supuşi din Iudei, iar celălalt - ostaşi din neamuri. Şi, făcîndu-se într-un gînd şi unire şi măiestrind uciderea Stăpînului, s-au sfătuit lucruri deşarte şi zadarnice, neputînd să dea uitării pe Cel ce S-a răstignit de dînşii: că, înviind a treia zi, El a stăpînit toată lumea.

Şi prea-cu potrivire şi foarte după cuviinţă l-a încheiat şi l-a unit Psalmistul cu faţa norodului pe acest „au cugetat deşarte”, pentru că Iudeii au făcut sfatul acesta rău asupra Mîntuitorului: martor este glasul Sfintelor Evanghelii, care ne învaţă că fariseii, ieşind, au făcut sfat cum Îl vor pierde pe Dînsul, şi Caiafa a strigat: „De folos este ca să moară un om, şi să nu piară tot neamul.”
Iar acest grai, „s-au întărîtat”, Achila l-a tălmăcit: „s-au tulburat”, iar Simmah: „se amestecă”. Şi acesta, stînd alături de „neamurilor”, ne dă a înţelege că Pilat - după ce Iudeii i L-au adus pe Iisus ca pe un oarecare tiran, zicînd de multe ori că se cade ca El să fie ucis – a scos fără de voie hotărîrea aducătoare de moarte, temîndu-se a-L slobozi, după cum s-ar fi cuvenit, ca să nu se ridice de aici vreo pîră şi asupra lui. Că, după cum a zis Fericitul Luca: „Îl pîrau pe Dînsul, zicînd: Pe Acesta L-am aflat răzvrătind neamul şi oprind să dea dajdie Cezarului, zicîndu-Se pe Sine Hristos că este Împărat.”
Pentru ce s-au întărîtat neamuri şi noroadele au cugetat cele deşarte?
2 Stătut-au de faţă împăraţii pămîntului şi boierii s-au adunat întru una asupra Domnului şi asupra Unsului Lui.
Nu zice „neamurile”, cu articol, ca să socoteşti că-i cuprinde pe toţi, ci „neamuri”, aducînd înţelegerea către oarece din parte. Că - de vreme ce, prinzîndu-L, Iudeii L-au dat pe Dînsul neamurilor - pentru aceasta zice: Care este pricina, sau ce este ce s-a făcut, încît şi noroadele s-au pornit asupra Lui împreună şi L-au dat pe Dînsul în mîinile neamurilor? Iar acest grai: „s-au întărîtat”, se înţelege în loc de: „s-au trufit”.
3 Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor!
Pentru că „cel ce nu cinsteşte - zice - pe Fiul, nici pe Tatăl nu-L cinsteşte”; deci, după cuviinţă, împreună cu jugul Fiului, îl leapădă şi pe cel al Tatălui. Mie însă mi se pare că Preasfîntul Duh le porunceşte credincioşilor să zică acestea: „Să rupem legăturile lor - adică ale neamurilor celor păgîne - şi să lepădăm de la noi jugul lor” - adică al Iudeilor celor prea-fără de lege - şi să luăm asupra noastră jugul cel bun al Domnului. Că al Lui este glasul: „Luaţi jugul Meu pe voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea - uşoară.” Încă şi însăşi Legea s-a numit „jug” de dumnezeieştii Apostoli. Pentru aceasta zice dumnezeiescul Petru, în Fapte: „Ce ispitiţi pe Dumnezeu a pune jug pe grumazul ucenicilor, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Fără numai că, prin darul Domnului Iisus, credem să ne mîntuim în acelaşi chip ca şi aceia.” Cu acestea se aseamănă şi graiurile prooroceşti: „Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor!”, adică: Să ne depărtăm cu inima de a mai voi să fim sub dînşii; să scuturăm de la noi jugul Legii, nimic să socotim închipuirile , dacă nu s-ar înţelege duhovniceşte; să se socotească nedesăvîrşită către folos umbra , dacă nu zugrăveşte întru sine taina lui Hristos.
4 Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei.
Căci Cel pironit şi dat la moarte de dînşii, fiind în ceruri şi cuprinzîndu-le pe toate, arată sfaturile lor deşarte şi zadarnice; încă şi Tatăl Acestuia şi Stăpînul tuturor le va răsplăti lor cu vrednică osîndă.
5 Atunci va grăi către dînşii întru mînia Sa şi întru iuţimea Sa îi va tulbura pe ei.
Tîlcuirea graiurilor acestora ne învaţă sfîrşitul lucrurilor. Pentru că, venind asupra lor oaste romană, cetatea a prădat-o şi a surpat-o, Biserica a ars-o, pe cei mai mulţi dintre dînşii i-a omorît, iar pe cei ce au scăpat de junghiere, prinzîndu-i, i-a dat la robie.
Se cuvine a băga de seamă cu mintea că pînă aici a pomenit două feţe: întîi - pe „Domnul”, şi apoi, pe „Hristos” : „... asupra Domnului - zice - şi asupra Hristosului Lui.” Apoi, pe „Cel ce locuieşte în ceruri” şi pe „Domnul”: „Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei.” Şi încă iarăşi a păzit acelaşi chip:
6 Iar Eu sînt pus Împărat de Dînsul
Aici, se cuvine a pune soroc , şi a adăuga după aceea:
peste Sion, muntele cel sfînt al Lui, vestind porunca Domnului.
Căci nu împărăţeşte numai peste muntele Sion, ci şi peste cele văzute, şi peste cele nevăzute şi peste toată zidirea. Peste muntele Sion şi peste Iudeea a adus dumnezeiasca Lui învăţătură celor ce veneau la Dînsul, şi cei ce au primit-o au abătut apele ei la toată lumea, plecîndu-se dumnezeieştilor Lui porunci. Pentru că zice: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile!”
Iar acest stih: „Eu sînt pus Împărat de Dînsul”, îl grăieşte omeneşte, căci, ca Dumnezeu, are Împărăţia din fire, iar ca om, o are hirotonisită. Că are stăpînirea fără de început ca Dumnezeu, ne învaţă acelaşi Prooroc, zicînd: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale”, iar Fericitul Pavel zice că Psalmul acesta s-a zis pentru Fiul. Întru acest chip înalt numindu-Se, ca Dumnezeu, S-a înălţat şi ca om. Şi David strigă, propovăduind dumnezeiasca înălţime: „Să cunoască ei că numele Îţi este Domnul, Tu singur eşti înalt peste tot pămîntul!” Şi Zaharia, către Ioan: „Şi tu, pruncule, Prooroc al Celui Preaînalt te vei chema.” Iar despre înălţimea cea omenească ne învaţă Fericitul Pavel, zicînd: „Pentru aceea L-a şi prea-înălţat pe El Dumnezeu şi I-a dat Lui nume mai presus de toate numele“, deşi numele acesta - adică „Fiul Unul Născut” - îl avea Dumnezeu-Cuvîntul mai înainte de veci odrăslit împreună cu lucrul. Avînd însă, ca Dumnezeu, numirea Fiului, o ia pe dînsa şi ca om. Pentru aceea, a adăugat şi în Psalmul ce ne stă înainte:
7 Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut.
Cineva, plecîndu-se învăţăturii dumnezeiescului Duh, nu ar putea lipi acest grai la dumnezeirea Stăpînului Hristos. Pentru aceea, să auzim pe Dumnezeul tuturor zicînd prin David: „Din pîntece, mai înainte de luceafăr Te-am născut.” Deci ca om primeşte şi graiul acesta şi ca om le aude pe cele adăugate:
8 Cere de la Mine, şi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.
Căci, ca Dumnezeu, este Făcător al tuturor: „Toate printr-Însul s-au făcut, şi fără de Dînsul nu s-a făcut nimic; întru Dînsul s-au zidit toate, ori văzute, ori nevăzute.” Dacă este Făcător şi Ziditor al tuturor, apoi este şi Stăpîn şi Domn al acelora pe care le-a făcut. Dar, fiind stăpîn din fire ca Dumnezeu, ia şi ca om stăpînirea tuturor.
Căci de demult părea că poartă grijă numai de Iudei, că zice: „S-a făcut parte a Domnului norodul lui Iacov; Israil, împărţeala moştenirii Lui.” Dar acesta s-a lepădat afară, căci nu a primit nici un folos din purtarea de grijă, şi, după cuviinţă, Dumnezeu S-a mutat către neamuri, măcar că nici de demult nu era fără purtare de grijă de acestea, împlinind astfel moisiceasca proorocie, că a aceluia este glasul: „Veseliţi-vă, neamuri, cu norodul Lui!” Putem afla şi împlinirea asemănată cu mai-înainte-grăirea: că, pe cei ce au crezut din Iudei - nu numai pe cei doisprezece Apostoli, ci şi pe cei şaptezeci de ucenici, şi pe cei o sută douăzeci cărora Fericitul Petru le-a grăit în norod; şi pe cei cinci sute cărora Hristos li S-a arătat deodată după Înviere, după glasul dumnezeiescului Pavel; şi pe cei trei mii, şi pe cei cinci mii pe care i-a vînat verhovnicul Apostolilor, propovăduind; şi pe celelalte zeci de mii, pentru care marele Iacov a zis: „Vezi, frate, cît de mulţi sînt Jidovii credincioşi?” - deci pe aceştia, şi lîngă aceştia pe cei care au crezut din Iudeii de prin toată lumea, arătîndu-i norod sfînt, şi vînînd prin ei toate neamurile, împlineşte proorocia ce zice: „Veseliţi-vă, neamuri, cu norodul Lui!” Pe lîngă aceasta, împlineşte încă şi a Sa mai-înainte grăire către Iudei, care zice: „Încă şi alte oi am, care nu sînt din staulul acesta. Şi Mi se cade şi pe acelea a le aduce, şi glasul Meu vor auzi şi se vor face o turmă şi un Păstor.” Aceasta o zice şi în Psalmul ce ne stă înainte: „Cere de la Mine, şi Îţi voi da Ţie neamurile - moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.” Şi îmi vine mie să tînguiesc necredinţa Iudeilor, care - auzind proorocia aceasta, ce pomeneşte arătat „marginile pămîntului”, şi ştiind că nici unul din cei ce au fost împăraţi la dînşii n-a cîştigat atîta domnie, ci numai singur Stăpînul Hristos, Cel ce a odrăslit după trup din David - se orbesc la ochii minţii, după proorocia ce grăieşte: „Pipăi-vor ca nişte orbi peretele, şi ca şi cum nu ar avea ochi vor pipăi.” Pentru aceasta îi şi îngrozeşte pe dînşii proorocescul cuvînt:
9 Paşte-vei pe dînşii cu toiag de fier, ca pe vasele olarului îi vei zdrobi pe dînşii.
Îi va zdrobi pe dînşii, ca pe nişte vase de tină, cu împărăţia romană - pe care proorocia lui Daniil o numeşte „fier”, cu închipuire pentru tăria şi nezdrobirea ei. Căci - de vreme ce s-au lepădat de Dînsul a-L avea Împărat şi ziceau, strigînd cu mare strigare: „Noi nu avem împărat, fără numai pe Cezarul!” - a pus peste dînşii pe Cezarul pe care l-au cerut şi i-a pedepsit pentru păgînătate prin oastea aceluia.
Iar dacă cineva socoteşte că acestea nu s-au zis pentru Iudei, ci pentru neamuri, se cuvine să le înţeleagă aşa: „Paşte-va neamurile cu toiag de fier”, cu Împărăţia Lui cea tare şi nezdrobită, şi „îi va zdrobi pe dînşii ca pe vasele olarului”, risipindu-i şi alcătuindu-i din nou prin baia naşterii de a doua , şi tari îi va lucra cu focul Duhului. Mai-nainte grăindu-le pe acestea, Fericitul David sfătuieşte de aici şi pe împăraţi, şi pe supuşi, să alerge la Mîntuitorul, şi să îmbrăţişeze legile cele mîntuitoare şi să dobîndească folosul prin învăţătura şi dăscălia dintr-însele, că zice:
10 Şi acum, împăraţi, înţelegeţi, învăţaţi-vă toţi care judecaţi pămîntul!
Al nostru, al tuturor, este Împărat Cel ce S-a părut de demult că stăpîneşte numai peste Iudei.
11 Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur!
Bucurîndu-ne şi veselindu-ne pentru mîntuire, nu se cuvine să nădăjduim numai la iubirea de oameni, ci să ne şi temem şi să ne cutremurăm de dreptatea unită cu aceasta. Că „cel ce se pare - zice - că stă să caute să nu cadă”. Căci, temîndu-ne de Stăpînul, lucrăm cele cuvenite şi avem multă veselie, conştiinţa fiind bună şi dăruindu-ne bucurie prea-mare prin aceasta. Şi să stea „cu cutremur”, adică întru umilinţă, ca nu cumva bucuria lui Dumnezeu să se prefacă întru bucuria lumii.
12 Luaţi învăţătură, ca nu cîndva să Se mînie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă.
Că nu ajunge spre desăvîrşire numai avuţia cunoştinţei de Dumnezeu, ci se cuvine a folosi şi fapta bună cea lucrătoare, de care apucîndu-vă, veţi călători pe calea cea nerătăcită.
13 Cînd se va aprinde degrabă mînia Lui, fericiţi - toţi care nădăjduiesc spre Dînsul.
Pentru că în vremea Judecăţii, răutatea voastră, ca o materie aprinsă, va aprinde dumnezeiasca mînie ca pe un foc, şi vă veţi îndepărta de calea drepţilor, osînde luînd pentru cele păcătuite întru această viaţă. Atunci încă şi cei ce cu adevărat şi cu întemeiere au nădăjduit spre Dînsul vor lua rodul nădejdii, adică fericirea, că zice: „Fericiţi - cei ce nădăjduiesc spre Dînsul.” Că, deşi nevoitorii faptei bune au fericirea întru viaţa aceasta de acum, dar mai adevărat o vor primi în ziua aceea, cînd cei ce au trăit cu răutate vor trage asupra lor dumnezeiasca urgie.

Ana